C’est la fin de le commencement!
Multumesc!
"Una dintre cele mai mari boli pe lumea asta este sa nu insemni nimic pentru nimeni" (Teresa de Calcuta)
Create your personalized message here!
Realitatea pare să confirme aceasta supoziţie.
Cauzele sunt variate:
a) climatul familial s-a deteriorat sub presiunea şomajului, grijilor materiale, pierderii încrederii în valori, marasmului cvasigeneralizat;
b) părinţii sunt încă victime ale vechii mentalităţi conform căreia absolvirea şcolii este garantată din start. Ei aşteaptă încă „totul” de la şcoală. Puşi acum în faţa unor eşecuri şcolare ale copiilor, ei încă nu reacţionează în mod adecvat în raport cu obligaţiile lor fireşti, încurajând astfel apariţia fenomenului de abandon şcolar (cifrele sunt alarmante!), fuga de la ore, vagabondajul etc.
c) neînţelegându-şi corect rolurile – mai exact, noile roluri - , cadrele didactice şi părinţii se învinovăţesc reciproc. Şcoala îi acuză pe părinţi de incompetenţă educaţională, de dezinteres, pretenţii exagerate şi chiar agresivitate. Părinţii, în schimb, fie le pretind profesorilor o atitudine mai intransigentă faţă de elevi (ca pe vremuri!), confundând dialogul democratic elev-profesor cu familiarismul păgubos, fie le impută insuccesele copiilor, neînţelegând exigenţele prezentului;
d) oferta educaţională a şcolii este redusă sau inadecvată în raport cu aşteptările şi nevoile de educaţie ale părinţilor, deoarece profesorii nu cunosc prea bine aceste nevoi şi nici nu se preocupă de ele; în plus, lipsesc formele instituţionalizate moderne şi active de educaţie a părinţilor şi de pateneriat, forme care ar trebui să ia locul celor rutiniere şi formale de până acum;
e) suntem nevoiţi să constatăm eşecul şcolar al multor elevi din clasele sociale defavorizate. În faţa acestei situaţii, educatorii şcolari greşesc şi ei adeseori, catalogând de la bun început elevii şi păstrând această atitudine discriminatorie pe durată lungă, de obicei până la sfârşitul ciclului şcolar.
Unele opinii apărute în ultimele decenii avansau ideea unei disjuncţii care s-ar fi produs între familie şi şcoală, fenomen provocat de caracteristicile societăţii de tip capitalist.
Şcoala – se afirmă – a căpătat competenţe foarte mari în educaţia copiilor şi o autonomie crescândă, declasând familia din funcţiile ei (cf. Elisabeta Stănciulescu, 1997, p. 71 passim).
Evoluţia socială şi constatările cunoaşterii (comune şi ştiinţifice) au arătat însă că “părinţii se dovedesc a fi departe de a accepta ideea lipsei de competenţă şi de a ceda integral prerogativelor lor educative şcolii” (ibidem, p. 172). Pe de altă parte, cadrele didactice consideră în continuare contactele cu familia ca fiind extrem de importante pentru optimizarea educaţiei copilului.
Poziţia celor două instanţe educaţionale trebuie să fie însă una de parteneriat, deoarece, crescând miza şcolarizării, părinţii doresc să se implice din ce în ce mai mult în viaţa şcolii. În plus, “nu se poate vorbi doar de o educare a părinţilor, căci şi profesorii mai au de învăţat de la părinţi” (H. H. Stern, 1972,p. 131)
Dincolo de orice considerente circumstanţiale, conjuncţia şcoală – familie este fundamentală pe finalităţi primordiale (realizarea unei personalităţi armonioase, integrare socială, fericire individuală) şi pe obiective comune (cunoaşterea/autocunoaşterea copilului în vederea alegerii carierei şi pentru optimizarea demersurilor educative; formarea şi exersarea unor convingeri şi deprinderi privind munca, în general, şi învăţătura, în special; practicarea moralei; socializare deplină; planificarea existenţei personale etc)."
D.C. și E.I. vă invită să comentați și să vă alăturați astfel celor care cuvântă nu fără folos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu